Din I.D. Sîrbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal:
„Dacă vei scrie vreodată, îmi spune Limpi, un roman S.F., atunci să dezvolţi tema aceasta într-o civilizaţie super, se constată deodată că Limba (care e o energie egală cu gravitaţia, electricitatea, mai mult, o entitate egală cu atomul şi cu celula organică) s-a îmbolnăvit şi e pe moarte. S-a săturat de oameni şi de lume, se retrage din lume. Apar întâi bâlbâiţii, tot mai mulţi – apoi, pălesc scrierile, piere textul cântecelor, amuţesc oratorii de tribună etc. Noţiunile, asemeni unor scoici goale, se sfarmă şi se topesc în pământ. Un timp, oamenii vor folosi limba surdo-muţilor, apoi semnele limbajului onomatopeic, apoi…
O expediţie, plecată să caute urmele Limbii dispărute, găseşte într-un crater de vulcan doi tineri care, iubindu-se, redescoperă Cuvântul edenic. Dar greu cred că tinerii de tip nou mai au nevoie de cuvânt ca să se iubească. Mai degrabă, expediţia respectivă, după ce caută inutil peste tot globul (şi chiar în Cosmos), îşi aduce aminte că la Jilava, în secţiunea de femei, au fost uitate două gaiţe valahe. Le caută, le găseşte: ele povestesc, bârfesc, se roagă şi blestemă în cea mai pură din limbile moarte.”
Pe la jumătatea anilor ’90 am scris un text foarte aproape de tema asta, cu toate că nu citisem Jurnalul… Se cheamă Ultimul cuvânt și a apărut mult mai târziu, în 2019, în volumul „Lupi și mere stricate”.
Din păcate, n-am reușit să-i dau povestirii acesteia un sfârșit bun, pe măsura restului textului, nici când am scris-o și nici mai târziu. Mă frământă și acum. Dacă se întâmplă să fi citit textul și aveți vreo idee, spuneți-mi.