Dintele sau osciorul, Editura Tracus Arte, 2025 – nominalizată pentru Premiile Naționale pentru Science Fiction și Fantasy (volum și nuvelă – Întâi au fost aripile), ROMCON Craiova, 2026
https://edituratracusarte.ro/produs/dintele-sau-osciorul-pompilian-tofilescu/
https://carturesti.ro/carte/dintele-sau-osciorul-4698993947
https://www.libhumanitas.ro/dintele-sau-osciorul-pompilian-tofilescu-a288947.html
Luni plouă cu broaște de ușă și chei ce se potrivesc asimptotic. Marți, conștiința joacă v-ați ascunselea prin creier. Într-o intersecție, realismul social este sabotat de roboți repartizați ca profesori la țară, iar la etaj, inteligența umanității a fost ștearsă de pe placa de memorie. Proza lui Pompilian Tofilescu luptă curajos cu absurdul și ridicolul, mizând pe un fantastic domesticit de umorul tehnic și ironia blândă.
Maia Levantini
***
Dacă romanele sunt ale celor care nu pot scrie povestiri, Pompilian Tofilescu scoate dintr-un volum de proză scurtă paisprezece romane. Dimensiunea aparentă a oricăreia dintre lucrări e, oricum, mai mică decât ceea ce înseamnă fiecare în parte. De la o ploaie de broaște – nu
ca-n Egiptul biblic, ci broaște-încuietori – într-un oraș fără deschidere și o fisură în asfalt ce ar putea fi doar portalul spre următorul coșmar, până la o intersecție unde niciun drum nu e ceea ce pare, autorul ne poartă prin paisprezece istorii pline de umor, tristețe și mister.
E o plăcere să-l citești pe Pompilian, iar el pare să știe asta prin felul zgârcit în care ne îngăduie să-l citim doar din când în când.
Dacă ați găsit pe net acest titlu ori vă aflați într-o librărie și țineți cartea în mână, nu ezitați, cumpărați-o. Citiți Dintele sau osciorul – ce titlu straniu! Merită, veți vedea.
Liviu Surugiu
Recenzii:
„Volumul lui Pompilian Tofilescu oferă senzația limpede că autorul deschide uși. Fiecare povestire introduce cititorul într-un spațiu unde realitatea este discret alterată până când devine aproape nerecognoscibilă, dar fără să se piardă ceva din consistența poveştilor. În acest context suprarealist, apelând la o scriitură fluidă, scriitorul ne impresionează prin ușurința cu care transmite idei sofisticate, iar până la final ni se dezvăluie ca un autor cu o forță narativă remarcabilă.
După primele povestiri citite îți dai seama că „Lumile lui Tofilescu” sunt recognoscibile și distincte, dar… altceva decât ceea ce găsim frecvent în ficțiunea speculativă românească. Acest lucru se datorează transrealismul declarat, utilizat ca regulă de construcție literară. Pe alocuri, mi s-a părut că îşi dozează imaginația şi o livrează controlat, chiar dacă Pompilian Tofilescu are resursele să-şi ducă textele în direcții nebănuite. Prin această strategie senzația de realism persistă, cu toate că cititorul conștientizează, la un moment dat, alterarea percepției sale. Surprinzător, am acceptat cu indiferență această situație pentru că am perceput autorul profund implicat în ceea ce scrie.
De asemenea, absurdul este piatra de temelie a povestirilor sale. Situațiile iraționale sunt asumate fără ezitare, ca o stare naturală a existenței, iar atunci când întâmplările și cuvintele se repetă obsesiv, de fapt, capătă importanță, personalitate și putere de decizie. Căutarea potrivirii perfecte – a cheii pentru orice încuietoare – devine o problemă existențială și o metaforă a pierderii libertății și identității. Obiectele nu mai sugerează întregul, la fel și oamenii care ajung să-și subordoneze viețile unor cerințe artificiale, pierzând astfel tocmai ceea ce îi face unici.
Personajele sunt vii, trăiesc intens, dar par mereu nepotrivite mediului în care evoluează. Ele experimentează ratarea, înstrăinarea, vinovăția, despărțirea, fragilizarea produsă de cuvinte spuse anapoda sau de mecanisme sociale impersonale. Prin complexitatea lor și prin situațiile bizare care transced realitatea, unele texte capătă amplitudinea unor serioase opțiuni de roman, cu trimiteri culturale ample.
Dincolo de stranietate, povestirile sunt presărate cu mult umor, ironie fină și detensionări spontane care transformă cartea într-o lectură provocatoare și plină de farmec. Instrumentarul literar al autorului depășește transrealismul: textele comunică între ele sau cu alte texte, uneori se oglindesc în povești sau basme cunoscute, alteori în arhetipuri cărora li se conferă dimensiuni noi, neașteptate.
Volumul are și o dimensiune socială, cu trimiteri autobiografice plasate în jurul anului 1989. Această perspectivă o folosește ca pretext să dezvăluie o anchilozare spirituală a personajelor din universul său literar, acestea fiind, de fapt, reflexii ale societății contemporane tot mai indiferentă, manipulatoare și încremenită. Suferința umană, dezumanizarea sau pierderea inocenței devin subiecte recurente și pentru că sunt expresia decăderii umane.
Dintele sau Osciorul este o carte surprinzătoare, care confirmă un autor matur, profund, cu multiple fațete, capabil de incursiuni literare și spirituale uluitoare.”
Mircea Cărbunaru
ArtZONE SF, nr. 13/2026
„Caietul de scris” găsit de Pompilian Tofilescu ne trezește nostalgii adolescentine.
Începutul vorbește despre triste sau crude realități, nu atât DESPRE CE scriu scriitorii, ci DESPRE EI-ÎNȘIȘI. Nici nu știi dacă trebuie să razi sau să plângi, dar aceasta este soarta noastră, a celor care suntem scriitori, dar nu scriitori de vagoane… Găsim realism magic în garaj și în casa unui privat de pe la noi. “Cineva scrisese povești întregi, de la cap la coadă, fiecare cu titlu, cuprins și sfârșit, așa cum preda la ora de română.”. De fapt, autorul autorilor… preia o rețetă clasică, de la Șeherezada încoace, dar… vă lăsăm pe dv., stimații lor cititori, să descoperiți secretul!
„Dintele sau osciorul”. Scriitura este adaptată eroilor descriși, și nu invers, ceea ce denotă meșteșugul lui P. T., care este inginer (-șef sisteme vehicule autonome în Detroit). Dar din câte se vede sau se citește, realismul magic românesc continuă să plouă… Cu broaște. Însă nu de orice fel… Nu, nu râioase. Aici, cei care au habar de mecanică industrială, chiar vor deveni fie foarte atenți, fie foarte invidioși („niciodată nu se știe la ce-ți pot folosi, nu-i așa?”), „însă pe el chestia asta îl cam lăsase întotdeauna rece” – „un întreg univers misterios” pare că se ascunde în paginile cărții lui Pompilian. De altfel (nu e de mirare), apar și bancuri cu ingineri și broaște fermecate (ori broaște și ingineri fermecați de propria scriitură?…) O catastrofă soft care îmi aduce aminte de „Fabrica de absolut” a lui Capek, „Cheia laxiană”, a lui lui Robert Sheckley (că tot veni vorba de broaște, apoi chei – se vrea și o interpretare în cheie psihanalitică?…) sau de „Catastrofa venită din neant” (cea cu biluțele), inventată de mine. O lecție – ca să nu strângem ca valoroase toate lucrurile pe care ni le dă viața…
Pe lângă realism magic românesc, apare și textualism auto-ironic, ceea ce e un plus. Și iată cum banalitățile extravagante devin simboluri, uneori chiar cu trimiteri tulburătoare, iar astrele se reunesc. În vis. Poate și cu o morală. Dar „Poate că nu orice problemă este făcută să aibă o soluție”…
“Intersecția”. Intersecția cu Absurdul. SF-ul pare să se zărească încă de la al doilea aliniat: personajul își ia cu el într-o călătorie nu o carte, ci un raft întreg de cărți, să le citească, desigur. Dar apoi îți vei da seama că este o glumă avangardistă. Asta nu înseamnă că nu este un text lucrat și simțit de către autor, ca și celelalte.
O proză matură este “Întâi au fost aripile”. Descrierile lui Pompilian îmi trezesc amintiri și nostalgii comune, cu toate că nu am avut biografii în aceleași locuri. Dar poate sunt eu un nostalgic al descrierilor de natură. Se relevă aici o scriere cursivă, care face placere cititorului. Iar simplitatea firului narativ devine un avantaj, prin comparație cu experimentalismele in-voluntare ale colegilor de generație în ale scrisului. Parcă auzi zgomotele pădurii și sunetele mânăstirii. Un citat: “Călugării erau jurați într-adevăr tăcerii, nu vorbeau între ei în timpul ascultărilor și corvezilor zilnice și dacă n-ar fi fost citirile din cărțile sfinte (singurele pentru care, folosită, vorba nu se înjosea și risipea)…”” Rădăcinile adormite ale fânului se treziseră și îmbrăcaseră pantele din jurul zidurilor mănăstirii într-un verde nou”. Nu ne miră apoi să găsim și ceva inginerie aplicată în curtea din spate a unei mânăstiri… Apoi imagerie și ceea ce numesc eu “horror ortodox” – un curent nou în care strălucește Casian Balabasciuc din Moldovița. Dar și umor: “dacă ar fi existat vreun rai ai câinilor, dulăii aceștia ar fi ajuns cu siguranță acolo, după ce postiseră toată viața cu bucăți de lipie înmuiate în zamă de legume.”
Avem și un Epilog: “era recunoscut uneori de cei ce treceau pe lângă el și primea fie câte o bucată de pâine de la cei cărora le făcuse vreun bine, fie câte un picior în gură de la borfașii pe care îi băgase la închisoare.” Iar descrierile de natură, de astă dată fantastice, conturează și ele acest sfârșit.
„Crivățul și Nădușeala”. O scurtă glumă simpatică.
„Omul cu galenă” chiar avea o galenă. Voi nu știți, dar eu ca elev chiar am avut o galenă, șutită (de un coleg) de la un telefon public, deșurubat. Cu o diodă sau un tranzistor lipite înăuntru și cu un fir ținut în gură pentru împământare, galena era pregătită pentru minunea tehnică ce urma. Un alt fir era atins de burlanul lung al Liceului „Negruzzi” și, dintr-o dată, intram într-o lume eterică, prindeam Radio Iași! Dar povestea lui PT se desfășoară desigur în alt oraș, poate Craiova – și câteva decenii mai târziu. Citez: „Degeaba, omul cu galenă se dovedi a fi un fel de manuscris al lui Voynich umblător.” Omul cu galenă ar putea fi și un ciudat și banal Grobei al lui Breban („Bunavestire”), transferat în orașul lui Pompilian Tofilescu. Dar un alt citat ne trimite să ne gândim la un personaj fictiv din decembrie 2024: „omenii legii, suficient de intimidați de prestanța sa și mulțimea destul de numeroasă care-l înconjura”… Și, în continuare: „După cele câteva ore șeful poliției concluzionă că: omul cu galenă nu avea nici un act care să-i ateste identitatea, nu răspundea la nici o întrebare, era neclar de unde venise și unde locuia în oraș și era extrem de dificil să-l încadreze într-o anumită contravenție ori infracțiune. Până la urmă îi dădu drumul, cu o hârtie de amendă în alb (fără nume și adresă) în buzunar, pentru instigare la adunare ilegală, ce trebuia plătită în termen de nouăzeci de zile. Și trimise doi ofițeri în civil să-l urmărească discret.
Apoi „piticul slăbănog sări în picioare, se urcă pe taburet și, spre uimirea celor prosternați înaintea lor, vorbi: Poate vă mirați cine sunt eu…”
„În ceea ce[-]l privea pe omul cu galenă… Ei bine, el era desigur un trimis al divinității, astfel ce rost ar fi avut să-și piardă fiecare câteva ore din viață urmărindu-l”… Ceva între Kafka și Daniil Harms. Dar de amploare (ca paginație), astfel încât nu mai știi dacă autorul face mișto de personajele lui sau chiar de noi, cititorii… Din idol – în țap ispășitor, dar nu e de mirare, având în vedere misticismul virtual care aureolează această proză. (Și pesonajul fictiv, și mentalul colectiv românesc.) Dar oricum tehnologia apare și în această creație a lui PT, chiar dacă într-o variantă cringe-vintage. Printr-un desuet receptor cu galenă, catastrofa vine din nou, imuabil, dar, de data aceasta, explicată.
„Despre dacă Iliescu a fost mai bun”. Autorul face experimente stilistice cu naturalețe. O frază concluzivă despre întregul volum de povestiri este următoarea: „Și cum stăteam eu țintuit și cu fața transfigurată încercând să descifrez mesajul pe care vrăbiile voiau să-l transmită omenirii, cineva m-a bătut pe umăr.” SF-ul ca pachet cu fundiță argintie, care conține o surpriză, o idee neașteptată. „Eram încă cuprins de panică așa că am scos telefonul și am deschis feisbucul. Gestul de a plimba degetul mare de sus în jos pe ecran e atât de liniștitor… Adevăratul opiu pentru popor!” Că bine zici, Pompiliane!
„Ta ta ta
taam.”
„Emil”. O poveste și o senzație diferită de ale celorlalte povestiri din volum. Pentru inimi tari și care nu se sperie de realitate.
Cu „Ce-o fi?” întrăm cumva în lumea basmelor. De fapt ieșim din poveste pentru a intra în poveste. „Pentru acestea era de vină autorul poveștii” – precizează franc Pompilian Tofilescu, întrecându-se pe sine în această propunere de proză textualist-postmodernă.
În ce gen, stil scrie PT? El înoată „free-style”. Și te face să îl urmărești și să zâmbești. Nu de asta avem nevoie?…
„O zi ca oricare alta” nu e chiar ceea ce se spune… Țigările sunt periculoase pentru ceilalți, putem fi fără voia noastră fumători la mâna a doua dacă avem ghinionul să ne aflăm lângă un fumător, în schimb visurile la mâna a doua, adică repovestite, nu sunt atât de periculoase… De remarcat „frecarea de întunericul aspru și fără sfârșit îi tocește degetele, mâinile, logica, simțurile”. Despre căderi libere fără parașută dar cu adrenalină multă, în vis, ca și în viața „cealaltă”. Eroul de altfel fumează și bea cam mult, nu e de mirare că nu îi mai ajung nici banii, nici speranțele, nici sănătatea. Precum mulți dintre cei pe care îi suportăm în jurul nostru. „Ar trebui să beau mai puțin” – recunoaște și personajul. Într-o asemenea viață, multe sunt de groază, dar mai ales „Îl înspăimânta comedia îndrăgostitului pe care trebuia s-o joace.”. Catastrofele vin din neant (vezi și proza mea cu același titlu…). Așa vine și sfârșitul acestei povestiri.
„Profu’ de informatică”. De remarcat că PT nu se sfiește să le facă portrete (fizice) personajelor sale. Pentru că am locuit și eu la țară, ca tânăr intelectual (un an în Oltenia și un an în Banat), istorisirile sale despre viața la țară îmi trezesc nostalgii ambigue.
Ritualuri politico-distopice, în „900 de kilometri, 9 ani și 90 de case”. Platitudinea spațiului nord-american întră în coliziune cu ironia și spiritul liber oltenesc, totul într-un context SF deloc escapist, ci intens politizat. Ca și mai târziu. „Inamicul, uitasem cu toții dacă războiul [era] unul extern sau intern, uitasem și cine era acesta – rușii, chinezii, teroriștii arabi, extremiștii de stânga sau de dreapta, extratereștrii, … –, era crud, nemilos, fără scrupule.” Apoi, mai clar, în linia sefeului-pentru-toată-lumea, conspiraționist: „doar anunțuri cu fatalități în creștere, imagini cu rândurile de morți îngrămădiți în spitale, morgi, crematorii, gropi comune. Și sunetul continuu, asurzitor al sirenelor vehiculelor oficiale: ambulanțe, pompieri, poliție și autospeciale ale armatei.” Ingenioasa parabolă cu „radiația infraroșie” emisă de aglomerările umane – apare în același context. Al întrebărilor care, pentru autorul „caietului”, și-au găsit răspunsul. Așa se întâmplă când ești într-o „frumoasă și periculoasă vârstă a nepăsării”. Apare și un început de revoltă anti-digitală a personajului: „camera laptopului nu-mi poate citi gândurile. Trebuie activată pentru a permite companiei să verifice că sunt aici, în fața ecranului, lucrând, însă nu poate detecta dacă mintea mea este cu adevărat conectată la schema de pe ecran. Cel puțin așa cred.” O lume în miniatură, în machetă, studiată cu acribie. Dar eroul este de înțeles. „Până la urmă mai avusese el idei ciudate și înainte și-i trecuseră.” – spune autorul eroului. Un minimalism repetitiv cotidian, care te face să gândești că este o iluzie. Așa cum îi și comunică CG, personaj în aceeași lume, pe care îl cunoaștem. Dar ce fel de iluzie?… se întreabă și autorul. Sfârșitul (și morala): fiecare îl / o simte pe barba / și / pe pielea lui…
„Eu sunt Orch”. O descriere de oraș abandonat de parcă ai fi într-una din istoricele noastre stațiuni turistice. Dar, probabil, nu numai orașul era fake. Din glitch în glitch, aflăm ce se întâmplă în realitate. Care realitate? „mă făceau să mă simt de parcă eram alcătuit din bucăți, din petice de viață cusute laolaltă la întâmplare.” – un monstru tip Frankenstein, dar nu material, ci spiritual, în duh, energie și informație… „Am dat whisky-ul peste cap așteptându-mă ca lichidul să țâșnească din mine prin locurile unde cusătura nu era suficient de strânsă.” – Ba nu, și fizic!
„Pentru cineva care n-a fost acolo, e greu de imaginat” – Un bun început pentru orice!
„Iar între ele nimic. În momentul acela m-am cufundat din nou în neant.” Sau neliniștitoarea secvență „Am simțit cum realitatea din jurul meu începe să se destrame, că o țesătură elastică de marginile căreia cineva trăgea cu toată puterea. Prin ochiurile rărite ale țesăturii nu se vedea nimic. Non-culoarea înspăimântătoare a neantului.” Iată și un glitch despre o viziune a vieții în diaspora: „E greu printre străini. Fără familie, fără prieteni, fără nimeni aprop[r]iat care să te ajute la nevoie. Străinii sunt răi. Nu le pasă când cazi din picioare și mori pe stradă. Unii te ocolesc, alții calcă direct peste ține. Dacă mori eșți doar o gură mai puțin de hrănit din bugetul public, un competitor mai puțin pe piața de muncă…”
Entropie, memorie și uitare. Când non-culoarea începe să pulseze, frica cititorului se urcă în gât.
E cea mai complexă povestire, care ar merita să dea titlul antologiei personale.
„Problema lui Ogî”. Umor care îmi este și mie, din nou, foarte cunoscut, din pastilele mai mici sau mai mari cu „Vincent & Karlenstein”, pe care le-am administrat, de-a lungul anilor, cititorilor mei… O lume pe care nu ne-o dorim, pe care însă știe să o zugrăvească, rânjind amar, autorul. Statistici despre prostia globală – asta ne mai lipsea – și am primit, asta meritam!… Dar totul e bine când se termină cu bine: „Se pare că rasa umană nu are nevoie de inteligență pentru a exista.” – încheie cu sarcasm autorul.
Lucian Merișca
Fantastica Magazin, nr. 10, septembrie 2026