Lupi și mere stricare, Editura Pavcon, 2019, proză scurtă – volum câștigător al Premiului AntaresFEST pentru debut și nominalizat la Premiul Național de Science Fiction și Fantasy ROMCON 2020.
https://pavcon.ro/produs/lupi-si-mere-stricate-pompilian-tofilescu
https://carturesti.ro/carte/lupi-si-mere-stricate-408215330
Recenzii:
Un volum cu un titlu surprinzător, „Lupi și mere stricate”, a publicat Pompilian Tofilescu la editura bucureșteană PAVCON. O carte cuprinzând povestiri scrise înainte și după 1989, mai ales la Craiova. Pompilian Tofilescu reușește să ne uimească, să ne încânte, să ofere imaginației cititorului un joc înalt de trăiri și simboluri în poveștile sale ciudate, criptice, cu trimiteri de taină care oscilează între aerul gotic al unui Lovecraft și o ciudată nostalgie care voalează ușor atmosfera multora dintre povestiri, o nostalgie pe care n‑am mai găsit‑o în scrierile altor scriitori români de science fiction cu excepția regretatului Mihai Grămescu. Într‑adevăr, unele dintre proze te duc cu gândul la acel „Aporisticon” despre care mulți au afirmat că e cu atât mai literar cu cât e mai puțin science fiction. Dar ce este, la urma urmei, science‑fiction-ul ca să nu‑l considerăm o mare literatură? „Lupi și mere stricate” e pe alocuri un mănunchi de metafore, iar modul în care sunt alăturate uneori poate să șocheze, creând perspective uimitoare: „Alcătuită din plăci uriașe, îmbinate ca într‑un puzzle, replică ridicată de om a plăcilor continentale, folosind lanțurile muntoase drept coloane și contraforturi, învârtindu‑se odată cu Pământul și reprezentând cel mai nou înveliș al său, platforma adăpostea de multe secole, pe ambele fețe ale sale, două societăți complet diferite, amândouă încremenite într‑un etern imobilism social și într‑o continuă pierdere. Amândouă ajutând trecerea timpului să mărească prăpastia care le despărțea”.
Autorul e un stilist care, în ciuda deosebitelor teme abordate, își menține unitatea și‑și păstrează suflul, cadența, de‑a lungul întregului volum. Forță narativă e conferită de o prestanță admirabilă a frazei, adesea foarte lungă, fără să devină sufocantă și care aduce aminte de anumiți autori sud-americani dar și de europeni ca Joyce sau Le Clesio. În ale locuri autorul preferă expozee frizând postmodernismul, ca, de exemplu, în povestirea „zbor închis într-o coajă de ou”, sau în „Natură moartă cu lupi și mere stricate”, ce dă titlul volumului, inventând întortocheate planuri paralele despre a căror realitate nu poți avea nicio certitudine. Apoi răsar elemente de imagine demne de condeiul unui Borges și care ar fi putut fi așezate cu cinste în „Cartea de nisip” a acestuia:
„Oprind râsetele și frânturile de conversație, amuțind clinchetul cristalurilor și tânguitul muzicii un orologiu nevăzut porni să bată înfundat cele douăsprezece lovituri ale miezului nopții. De parcă însăși inima ascunsă a castelului pulsase marcând începutul primei ore a existenței sale. Și odată cu miezul nopții apăru în mijlocul invitaților săi Prințul. Înalt, palid, cu ochii arzând, părea o fantomă a unor vremuri pe care oamenii de acum nu reușeau decât s‑o maimuțărească. — E adevărat că orologiul care tocmai s‑a auzit e zidit în temelia casei? întrebă în șoaptă unul dintre invitați, adresându‑se glasurilor cu care se conversase toată seara, încercând să verifice adevărul unui zvon pe care vechi legende îl născuseră în imaginația de acum a oamenilor. Suspendată în tăcerea dintre bătăile inimii castelului și intrarea Prințului, întrebarea sună nefiresc de puternic la impactul cu aerul înghețat. — Aproape adevărat, răspunse Prințul. Pentru că până acum câteva momente nu eram încă sigur că există. Și pentru că acest castel a fost proiectat ca un labirint în care fiecare încăpere întârzie timpul, iar în locul în jurul căruia a fost construit, la început nu a existat decât o mașinărie programată să se autodistrugă apoi să autocreeze ceva care să măsoare timpul… atunci când timpul va ajunge acolo.”
Dar textele lui Tofilescu sunt plurivalente și greu de încadrat într‑un curent literar. Ele oscilează între duritate, inclusiv a limbajului unde cuvintele vulgare nu sunt deloc ocolite și atmosfera diafană, ușor nostalgică a altora, o tânjire spre imaginarul care se lasă descoperit cu greutate, pas cu pas: „Și chiar era mai frumoasă acum, limpede și tremurătoare, plutind parcă pe suprafața unei ape, se îneacă Luna, constată speriat și sări hotărât să o scape. Rămâi cu bine tu, Marie, da, e bine cum am început, trebuie să plec, nici măcar nu se mai miră că pornise să urce încet, ca pe o scară nevăzută, piciorul i se înfipse în masa colcăitoare de jivine ce i se înnodaseră sub tălpi, ca pe o plită mă arde talpa, împrejur noaptea înghițise lacomă totul, doar câteva țăndări și o pată mirifică de galben, prea departe sau poate prea strălucitoare pentru dinți‑i murdari, rămăsese.”
Povestirile devin partituri în care viciul ajunge ingenuu iar candoarea deviază în perversitate. Acțiunile și personajele sunt atemporale, spațiul în care se petrec lucrurile nu are prea multe tangențe cu spațiul real, e mereu o altă și altă lume ca un joc al oglinzilor mai mult sau mai puțin mincinoase: „Gândurile prinseră a brăzda cu irizări luminoase camera, văzu vălul căzut de pânză și copilul ce privea speriat oglinda ce începuse să se înnegureze. Știa toate aceste imagini și nu îl mai distra nici faptul că reușea să le anticipeze cu o fracțiune de secundă. Văzu chipul copilului, perceput în desfășurarea acestui vis ca find propriul chip, închegându‑se în apele tulburi ale oglinzii. Apoi căzu pradă memoriei”.
Explicația survine ulterior când peste două pagini personajul își analizează existența: „Își imagină cochilia imensă de sticlă în care se izolase; interiorul: fotolii și canapele adânci, roboți, săbii medievale, sisteme sofisticate de control, blănuri de animale pe podele, ordinatoare, bucăți desperecheate de mobilă stil, un amestec haotic de prezent, trecut, și foarte trecut, de viitor nu, era conștient că pentru el viitorul încetase de mult să mai existe. Apoi exteriorul: turnul în vârful căruia se afla instalată cochilia. Orașul imens, fără oameni, străzile năpădite de vegetație, colinele ce se înghesuiau în marginea metropolei, foarte departe pădurea în care simțea prezența fremătând de ură a răzvrătiților și veghind totul, spațiul imens și înspăimântător”. Metafora oglinzii e, în cele din urmă, o cheie a întregului volum în care toate personajele evoluează egocentric, aflându‑se într‑o continuă și disperată căutare a eului.
Germeni de mit rescris apar în povestiri ca, de exemplu, Rugul; un fel de biblie rescrisă și reorganizată, în alte povestiri cum ar fi „Și el o ridică în palme spre cer”, „Primul cuvânt” sau „Mana”. Fac deliciu trimiterile explicite la membri ai fandomului, mai ales craioveni, ca în povestirea „O viață de artist”, dar care apar, mai puțin explicit și în altele dintre povestiri. Și poate că aventura scrierii acestei cărți merită rezumată într‑o frază; gândindu‑mă la asta, am constatat că o făcuse deja chiar autorul: ”Întâmplările acestei povești, al cărei umil și norocos martor am fost, s‑au petrecut pe o planetă îndepărtată pe care tu, dragă cititorule, o știi poate din călătoriile pe care le‑ai întreprins – cu trupul sau cu gândul – și într‑un timp față de care acum ești ori mai tânăr, ori mai bătrân, ori nenăscut, ori mort, ori – de ce nu? – contemporan”.
Mircea Liviu GOGA
Fantastica Magazin, nr. 3 / 2024